Activități copii

Au fost găsiți copiii

Azi, la un an de la dispariția copiilor, încă plâng când îmi amintesc. Mă trec fiori și frica încă predomină. Povestisem în acest articol despre cum au dispărut copiii, și am promis ca revin cu finalul.

Așa cum spuneam în prima parte eu eram în stradă când au venit copiii mari și au zis ca au fost găsiți. La scurt timp a venit și vecinul aducându-mi puii pe bicicletă.

Când i-am văzut am simțit cum inima începe să funcționeze normal. I-am luat de mână și am plecat în casă. M-am așezat pe treapta scării, locul unde deseori mă așez să mă gândesc la ceva important, au venit și ei lângă mine. I-am îmbrățișat iar ei repetau într-una “Mami, iartă-ne că am plecat. Noi am vrut să vedem papagalii.”

Iar eu nu eram în stare să zic ceva. Tot ce puteam face era să-i strâng la piept și să-i mulțumesc lui Dumnezeu că-s vii.

A venit poliția, între timp i-am anunțat că au fost găsiți.

A doua zi era să aflu unde au fost găsiți și să trec prin niște stări greu de descris. Doar gândul că au traversat strada fără o trecere de pietoni, cu 4 benzi, m-a făcut să mă apuce o durere de inimă și cap ce m-a ținut vreo 3 zile. Au fost la o rudă de a fetiței vecinilor să vadă papagalii.

I-am rugat și pe ei să-mi povestească cum au hotărât să plece. Așa am aflat că de la bun început li s-a zis să nu-și ceară voie pentru că nu le voi permite. Și că atunci când au ajuns la strada mare Maxi a început să plângă că îi e frică și că vrea la mama. Dar până la urmă s-au lăsat convinși, au traversat în timp ce mașinile treceau cu viteză. În următoarea intersecție erau papagalii. S-au jucat, iar când au observat ca se lasă întunericul nu au reușit sa o convingă pe copilă. Ceea ce nu am putut pricepe, e cum stăpânul papagalilor nu și-a pus întrebarea ce fac 3 copii mici la ora aia singuri pe drum. Cum Dumnezeule să ai niște musafiri de nici 7 ani, să vezi că se lasă noaptea și tu să nu-te gândești să anunți părinții??? Cum?

În sufletul meu era furie! Încă mai este.

I-am interzis copilei să nu se mai joace cu puii de Artdor. Poate că nu este corect, dar nu pot să stau calmă cu ea prin jurul copiilor mei. Și nu e doar pentru faptul că i-a dus de acasă, acest eveniment a făcut să se umple paharul. Au mai fost faze pe care le-am trecut cu vederea, dar care în acea zi au contribuit la decizia de a le interzice prietenia. Astăzi, la un an distanță, ne salutăm dar ținem distanța!

În urma acelui eveniment am învățat că în situații grele nu ești singur! Că vecinii îți sar în ajutor și că pot să mă bazez oricând pe ei. Am învățat că prietenii trebuie aleși cu grijă, fie că sunt prietenii tăi sau ai copiilor. Dacă simți că ceva nu e bine trebuie să-i îndepărtezi și să nu aștepți să se umple paharul. Mi-am dat seama că nu există “prea devreme” pentru a vorbi despre ce se poate întâmpla “în caz de”. Iar regulile au fost mai stricte din acea zi.

Atunci am înțeles un lucru. Nu aș putea trăi fără ei. Aș muri de durere. De singurătate. De prea liniște în casă.

Aș da orice să nu mai trec prin astfel de momente.

 

 

 

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *